Nu mă duc să mă culc pentru că mă trezesc mîine deja. Nu mă duc la desen pentru că nu-mi place timpul afară, pf... pentru că-s obosită după şcoală,pentru că nu dovdesc, am alte planuri, mă fac că uit, milioane de pretexte. Nu scriu azi pentru că oricum mîine la pauză pot scrie, pt că oricum îmi iesă deja notă, pt că, pt că... Nu simt. N-am emoţii în preajma la vreun test important, nu aştept Crăciunul cum îl aşteptam eu mereu în fiecare an cu casa decoarată, luminiţele pe geam, planuri pt cadouri sau chiar deja cumpărate şi ambalate. Crăciunul şi Anul Nou fără varmea care nu lipsea... vacanţa de iarnă fără ea, băutul şampaniei care mai ramăne după oaspeţi fără ea.
Şi încă mă mai mir cît de uşor oamenii intră şi ies din viaţa mea. Ca o pereche de pantofi pe care le-ai purtat un sezon şi s-au uzat, dar îţi plac atît de mult, şi nu vreai să îi laşi. Şi nu vei uita de ei încă o perioadă, iar cînd vei pleca să-ţi iai o pereche nouă, gîngul îţi va fi la cei vechi, vei căuta plusuri şi minusuri, vei compara, vei regreta. Şi vei rămîne foarte fericită în cazul în care ţi-ai găsit totuşi o pereche mai comodă, mai frumoasă, mai bună din toate punctele de vedere. Care să-ţi placă atît de mult încît să nu mai ai motive s-o vreai pe cealaltă înapoi.
Iată că eu am nevoie de o pereche nouă de pantofi, care să-mi şteargă tot tot ce mă mai ţine de de cea veche. Şi poate alegoria cu pantofii nu e perfectă, dar ideea rămîne aceeaşi.
