Stau şi ascult asta şi m-am uitat la "tre metri sopra il cielo" a doua parte şi mă gîndesc cum mi se scurge totul printr degete şi eu nu pot salva nimic... trec prin revista ultimul an, amitirile, oamenii, locurile. Stau şi analizez. Realizez că a trecut, dar Doamne, ce-i de greu. Ce-i de greu să fii eu, mica femeie ce aşteaptă să crească, dar se teme de viitor, nu iubeşte responsabilităţile, se teme să-şi piardă părinţii, să-i vadă îmbătrîniţi. Se teme să-şi vadă burtica ei mare şi nu picioarele, se teme să-şi vadă prima iubire căsătorit cu o "alta". Se teme să plîngă cînd e cineva prin preajma, să nu-şi strice imaginea de fată bravo, puternică, care trece uşor peste tot. Se teme să încuie acea uşă şi să arunce cheia pentru totdeauna, pentru că nu vrea, nu vrea să nu ai aibă drum de întoarcere cîndva...
Ea nu se teme să meargă înainte, ea vede drumul, vede opurtunităşile de acolo, de mai apoi, dar.. cum am văzut azi în film şi-mi spunea mama demult, scrie pe o foaie şi arde-o. Aş face, dar dacă e drept? Nu vreau să pierd acea senzaţie, acele amintiri şi acea drinţă de a exista..pentru cineva.
Mii dor de acei ochi ai lui.
