E atît de straniu să observi furtunile din sufletele oamenilor, schimbarea bruscă de la bine la rău, ba e puternic, ba slab. Suntem extrem de sensibili şi nepunticioşi. Ne îneacă un val mai mare şi nu putem ieşi la suprafaţă.
Păşeam îngheţată pe drum şi mă ploua cu frunze moarte. Nu era cea mai bună ocazie să-mi ridice măcar puţin moralul. Era frumos, într-adevăr, dar se usucă. Îmi pare bine că unele încă luptă, încă se ţin de crengi cele mai desperate "to stay alive". Îmi place totuşi culoarea. Am văzut azi un capac maro-roşiatic. Era tînăr, dar bătut deja de vînturi...
Am ocazia să citesc acum o carte minunată, dar şi foarte tragică. S. şi-a cumpărat-o recent. Cred că o să-i ofer o postare aparte cînd o finisez, aştept cu nerăbdare.
Am un fel de nostalgie tomnatică. De parcă cad şi eu în hibernare, de parcă mă tem că voi cădea chiar. E ceva de genul la o nevoie de supradozaj de comunicare, atenţie, creativitate, viaţă socială împlinită, fericire şi toate astea. Pur şi simplu nu vreau să intru în casă. Nu mă atrage deloc să intru şi să-mi ocup locul obişnuit în faţa calculatorului. S-a format o deprindere deja care nu-mi convine. Mă plictiseşte. Vreau aer. Nu vreau să-mi pierd ocazia să-mi creez amintiri.
Şi mai e nevoie să tac. Tac pentru că ştiu că s-au săturat cu toţii. Ştiu şi eu cum e să ai problemele tale pe cap şi să mai vină altcineva cu ale sale. Tac pentru că am nevoie de un necunoscut care să mă asculte cîteva ore şi pe urmă să nu-l mai văd niciodată. Care să nu mă judece, să nu-mi zică că era de aşteptat, absolut evident. Pentru că că mă consideră "psih" numai pentru faptul că încerc şi eu cîteodată să mă simt un copil mic şi protuţ pe care nu-l doare capul de nimic, care vrea numai să zîmbească cînd e nevoie să plîngi. Care vorbeşte într-una despre lucrurile pe care ar trebui să le uite, care totuţi nu-i dau pace şi se gîndeşte la ele din nou.
Vreau să scriu o carte de cănd sunt mică. Nu ştiu despre ce va fi. Poate despre viaţa mea, chiar dacă nu e atît de plină de evenimente super puper, va fi cum a spus Niki ca la "psihu de Blaga", poate voi visa şi eu noaptea ca Stephenie Meyer sau voi întălni pe cineva care să-mi sugereze ideea.
***
Clipesc din ochi pentru că nu pot vedea. Am senzaţia că m-au băgat cu capul în apă şi e ud. E ud şi sărat. Mă înec în mare. Mo lovesc la piept cu o piatră mare de pe fund. Doare. Sîngerez. Încep să mă îngrijorez pentru că sîngele lasă urme. Nu vreau să mă găsească cineva.
Aştept să nu mai simt nimic. Las apa fierbinte să curgă peste capul meu. Îmi tremură mîinile, picioarele, îmi clănţănesc dinţii. Mă frige. Dar durea asta nouă o astupă pe acea veche. Mă învăluie căldură peste tot. Mă amorţeşte. Mă concentrez pe apa de pe corpul meu. Simt jetul puternic care curge de pe păr pe frunte. Închid ochii să nu nimerească apă în ei. Căldura porneşte în jos pe piept, pe spate, tălpile se scaldă intr-o bîltoacă mare din care ies aburi. Am şters cu palma oglinda tranpirată să-mi văd faţa. Era neagră de la rielul care a curs. Părul plin de spumă multă albă. Încercam să-mi deconectey creierul în timp ce stăteam sub duş. Mă concentram la fiecare picătură, la arsurile provocate de acestea, priveam pilea roşie şi degetele umflate.
