Online friends

128 de prieteni dintre care 20 conectati. Paradoxal e că nu am ce vorbi cu ei, sunt oameni cărora i-aş spune "bună!" şi aş merge mai departe. Alţii care probabil nici nu m-ar recunoaşte pe drum sau ne-am preface ambii că aşa este. Puţinii care îmi sunt aproape, sau mai precis au fost, dar cu care n-am vorbit demult şi e cam weird să încep conversaţia.Unii sunt proaspăt adăugaţi, de la care am primit cerere recent dar nu am scris nici un cuvînt, ne-am limitat cu like-uri la poze, linkuri.. sau am vorbit scurt şi am încheiat la un moment de tăcere prelungită cu un " :) ".

Vechi cunoscuţi, foşti colegi cărora le mai vizitez profilul, votez vreo postare de-a lor, like : "Hellooo! eu n-am uitat că exişti." sau viceversa. Cîţiva care încep cu declaraţii măreţe, care n-au nici un pic de farmec asupra mea. Şi de ce e nevoie să fie cel mai dorit băiat total dezinteresat? Cu ce mă ajută turma care fuge din urmă? A little bit more self-confidence? It may be so.

Star

love her! the most beatiful actress I think... <3

Oameni diferiţi, liniştiţi şi mai puţin

Oare de ce întîlnim aşa de mulţi oameni complexaţi? Nu neg ca am şi eu cîteva lucruri care mă rod şi deseori nu-mi daupace să respir în voie, dar nici atît cît să ajung paranoică că oamenii vor să facă haz de necaz pe seama mea.

De ce unii nu sunt capabili să rîdă în momentul potrivit, de ce nu sunt capabili să înţeleagă că vrem să rîdem Cu ei, nu De ei? De ce e atît de complicat să-i înţeleg? Şi de ce de fiecare dată mă uimesc tot mai mult, îmi îngroapă tot mai multe sentimente, îmi sădesc tot mai multă indiferenţă? De ce procedează aşa încît să nu+mi fie plăcut să vorbesc despre ei, chiar să gîndesc despre ei? De ce există atîtea întrebări fără răspuns? De ce4 întreb dacă nimeni nu are răspuns pentru ele? De ce îmi bat capul? Pentru ce.

Şi ca de obicei, întrebarea mea forte, care-i sensul? Nu-l văd. Într-adevăr, nu are rost. Căci dacă eram prieteni, aveam şanse să greşim, să glumim, să coborîm şi apoi să ne ajutăm reciproc să urcăm iarăşi sus. Care-i sensul acum, că ne-ai făcut de nimic, că nu ne mai socoţi demni pentru asta, pentru a-ţi fi prieteni?..ha. Amuzant.

Sincer, îmi vine să rîd, dar înţeleg că nu e cazul. Ar fi mai potrivit să-mi pară rău că ai atîtea probleme pe capul pe care nu le poţi rezolva şi explodezi pe oricine îţi nimereşte sub mîină...

Tomnatic

Mă uit acum la frunze. Atît de vii par... de parcă arde în ele ultima văpaie de foc, cea mai puternică, ca să se stingă mai apoi.

Şi iată m-am gîndit la oameni. Nu sunt ei cea mai aprinsă flacară înainte de a începe să se stingă treptat? Muguri mai întîi, frunzuliţe mici verzi, atît de firave şi iată CULOARE, succes, experienţă, totul, mult, divers, matur. Atît de perfect ar părea să fie viaţa chiar atunci cînd oamenii cred că e prea tîryiu pentru realizări, că nu mai e timp, ca sunt "bătrîni".

De ce cred aşa? Pentru că astea sunt regulile societăţii? De ce unii la 40 numai încep să trăiască, sa facă copii, să se simtă tineri, iar alţii deja se resemnează cu viaţa lor, fără vise, fără scopuri spre mai mult, spre mai bine. De ce cred că au văzut destule în viaţă şi că au dreptul să-i înveţe pe alţii? De ce?...