O scânteie de soare noaptea

"... inima mea este atât de bolnavă ca o scânteie de soare noaptea, şi te iubesc. Şi ochii tăi, topite stele a dimineţei, privesc atît de adînc, atît de ferice de adânc în noaptea sufletului meu...
Poţi oare ghici simţirea cu care am scris, înger?
...O, nu! În viaţa ta luminoasă nu s-a putut ivi nici umbra măcar a unei dureri asemenea aceleia ce-mi nimiceşte inima. O nimiceşte! Închipuieşte-ţi că dintr-un om cu simţire, dintr-o fiinţă aievea n-ar rămâne nimic decât o lungă, întrupată desperare... Când o inimă perdută-n mizerie, în apăsare, în neputinţa de a cultiva simţiri, căci fiecare din ele îşi găsesc marginile în puterile celui ce le are, când o asemenea inimă şi-ar ridica aspiraţiunile până la tine, şi le-ar ridica fără voinţă, luptând spre a le înăduşi, neputând să le reziste, ce-ar simţi un asemenea om? Întristare? Asta nu-i întristare! Desperare? Asta nu-i desperare! E o agonie a sufletului o luptă vană, crudă, fără de voinţă. Desperarea ucide, această simţire munceşte. Martir este numele amorului meu. În fiecare fibră ruptă este-o nemărginire de dureri...Eu nu pot să nu te iubesc. Tu nu ştii de ce, şi nu ţi-o pot spune, şi cu toate astea chipul tău, umbra ce-ai aruncat-o pe pânza gândurilor mele este singura fericire pe care am avut-o în lume. " (Mihai Eminescu)
♥

Îmi e dor

Miis U((( si atîta timp încercam să mă conving că nu e aşa, că e uşor şi că pot. Nu pot.  Nu pot şi mi-e greu, înţelegi? Da, te mai vreau, pielea mea încă simte atingerile tale, buzele tale... Privirea ta. Totul ce e al tău nu mai al meu... adică niciodată n-a fost. Niciodată nu ai vrut să fii al meu. Îmi pare rău. Îmi pare rău că drumurile astea pe care ai pornit mi te-au luat... sau eu încercam în zadar să te iau de la ele??? Ştii, acum încep să mă înervez şi parcă iar îmi trece, pentru că mă înervez, serios. Doar ştiu că e aşa şi gata, că trebuie, dar mă doare. Şi mi se rotogoleşte durerea încet pe obraji... pleacă, cum ai plecat şi tu. Ţi-aş scrie, dar ce? "Salut, cf?" Şi după? Să stau şi să aştept răspuns şi să nu mai fie? Sau să răspunzi şi să aştept iar? Şi ştiu că nu e bine, off...

Oameni diferiţi, liniştiţi şi mai puţin

Oare de ce întîlnim aşa de mulţi oameni complexaţi? Nu neg ca am şi eu cîteva lucruri care mă rod şi deseori nu-mi daupace să respir în voie, dar nici atît cît să ajung paranoică că oamenii vor să facă haz de necaz pe seama mea.

De ce unii nu sunt capabili să rîdă în momentul potrivit, de ce nu sunt capabili să înţeleagă că vrem să rîdem Cu ei, nu De ei? De ce e atît de complicat să-i înţeleg? Şi de ce de fiecare dată mă uimesc tot mai mult, îmi îngroapă tot mai multe sentimente, îmi sădesc tot mai multă indiferenţă? De ce procedează aşa încît să nu+mi fie plăcut să vorbesc despre ei, chiar să gîndesc despre ei? De ce există atîtea întrebări fără răspuns? De ce4 întreb dacă nimeni nu are răspuns pentru ele? De ce îmi bat capul? Pentru ce.

Şi ca de obicei, întrebarea mea forte, care-i sensul? Nu-l văd. Într-adevăr, nu are rost. Căci dacă eram prieteni, aveam şanse să greşim, să glumim, să coborîm şi apoi să ne ajutăm reciproc să urcăm iarăşi sus. Care-i sensul acum, că ne-ai făcut de nimic, că nu ne mai socoţi demni pentru asta, pentru a-ţi fi prieteni?..ha. Amuzant.

Sincer, îmi vine să rîd, dar înţeleg că nu e cazul. Ar fi mai potrivit să-mi pară rău că ai atîtea probleme pe capul pe care nu le poţi rezolva şi explodezi pe oricine îţi nimereşte sub mîină...

Despre tine

Mă prind cîteodată cu gîndul că pur şi simplu vrei să pară că nu ţii minte. Adică poate ţi se pare că ai făcut ceva despre care nu ai vrea să vorbeşti şi e mai uşor să spui că nu ţii minte?

Eu însă ţin minte. Şi nu a fost rău. A fost pur şi simplu altfel. Parcă ai fost mai TU, fără milioanele de reguli pe care ţi le-ai băgat în cap, mai puţin atent să nu faci ceva cum crezi că nu ar trebui, mai liber, mai nebun, mai dornic. Mai om.

Cîteodată îmi pară a fi o carte pe care atîtea ori am răsfoit-o încercînd să descopăr conţinul dar care totuşi ramîne inchisă.

Baby,

just let me be

 with you, 

forever... 

Answers

Why do we always search answers if we know we don't want to find them, if we know they hurt us?
There are hundred questions in our head every second, and thousands unsolved problems. Really, sometimes I think I'm gonna become mad trying to find the right way out of all of this.

And is it better to live without doing any plans? But dreams? Every person has a dream, I guess.

Can dreams make you obsessed? In such a way as you will forget about your own life and the reality will mix up with your fantasies.

Isn't it strange I wrote about this?