M-am gândit la ceea ce mi-ai spus ieri, că nu prea am scris în blog, adică chiar să scriu. Şi mi se pare că ştiam asta dar nu vroiam să observ, poate. Dar nu ştiu, nu mai găsesc cuvintele potrivite, de parcă ele nu mai au niciun sens, de parcă sunt de prisos. Şi chiar nu mai am nevoie de cuvinte dacă te pot privi. Ochii tăi îmi spun mult mai multe decât câteva cuvinte din dex... ce valoare mai au cuvintele când sunt aceleaşi pentru toţi? Când nu sunt numai ale noastre? Când îs făcute de când lumea şi pamântul pentru toţi şi ele nu ştiu ce vrea inima mea, nu ştiu nimic. Nu am nevoie de cuvinte. Privirea, atingerea ta îmi sunt "cuvinte", sărutul tău... Şi iată acum, nu pot scrie, pentru că nu permit cuvintelor să iasă. Mă opresc după fiecare frază tapată şi mă inervez, pentru că "cuvintele ale două" sunt un nimic, literele sunt un nimic, vorbele sunt un nimic. Şi nu mai e nevoie de vorbe care nu valorează absolut nimic.Pentru ce e nevoie de vorbe dacă poţi să simţi??
Nu ştiu de ce e aşa cum am scris şi ce m-a făcut să spun aşa.
Nu-mi ies cuvintele din gură, stau închise undeva adânc şi nu pot ieşi.
Salvaţi-le.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu