Mi-ai băgat inima într-un corset mic şi strîngi şireturile tot mai tare. Mă ocup jumătate de zi cu ce-mi nimerşte. O înşelăm pe Valerica cu Niki sau învers, ne rugăm la un copăcel din hol pus în vazon să ne meargă la lecţii, comentez o profă care m-a scos din sărite sau o bîirfitoare pe care am văzut-o uitîndu-se lung la mine şi şoptind-ui ceva prietenei sale. Toate suntem pînă la urmă aşa, nu ştiu însă de ce mă mai afectează, căci, dacă de privit raţional, suntem atît de egali în privinţa prostiilor, ne judecăm unul pe altul, dar facem acelaşi lucru.
Pare amuzant poate dar nu vreau să se termine prima mea jumătate de zi, colacul meu salvator.
TE LAS să pleci, mă auzi??!! Văd totuşi „lenta” din odno şi citesc statusurile tale. Văd că mi-ai votat poza, dar nu tresar. Sunt conştientă că e doar aşa, simplu act de prietenie. Fac şi eu la fel. Nu sunt totuşi prieteni cei care te văd din spate şi merg mai departe înainte cu gîndul că n-o să-l observ, cu pretextul că o are pe sora sa pe umeri. Nu mă mai dor amintirile. Mă doare gîndul că am visat în zadar, că era o minciună.
Mă simt distrusă din multe alte cauze. De parcă primesc lovituri din toate direcţiile posibile. Mă simt singură. Singură nu înseamnă numai lipsită de un iubit, boyfriend, spuneţi-i cum vreţi, singură. Singură atunci cînd scrii salut şi nu-ţi mai răspunde chiar dacă e on atunci şi zilele următoare; atunci cînd îţi spune că e ocupat de teamă să nu începi iar să i te plîngi; atunci cînd întelegi că nu mai ai aproape pe nimeni, iar cei ce-au mai rămas nu-s în stare să-ţi umple golul. Nu ştiu cum să ies, pentru că mă înec, nu mai am puteri să înghit atîta apă sărată care-mi arde gitul şi plăminii şi pieptul, tot.
Nu am nimic care să mă facă să vreau să mă agaţ şi să mă simt împlinită, să vrea să lucrez, să mă bucur de viaţă. Nu există nimic care să-mi menţină acel echilibru de bine şi rău. Hm, sunt totuţi momente fericite de la o veste bună, o carte interesantă, un film frumos, o mîncare gustoasă sau o rochie nou-nouţă, cipe mici-mici care dispar pe fundalul care le domină. Mi-i ciudă, serios. Mi-i scîrbă chiar de tot. Atît de tare încît îmi vine să urlu, să-mi smulg părul din cap, firicel cu firicel, pe rînd. Nu am puteri să lupt cu mine. Da, pentru că lupt cu mine, cu capul meu prost care-şi găseşte motive de a nu fi fericit de zeci de ori pe zi, cu inima mea care se concentrează pe durere, care nu observă fericirea şi o lasă să meargă pe lîngă ea; nu intră în uşa deschisă, merge cu ochii închişi mai departe. Închide ochii că să nu vadă că lumea în jur e frumoasă, că oamenii se iubesc. Ţine ochii închişi că să nu trăiacsă cu prezentul. Se agaţă de trecut. Nu intră în acea uşă pentru că se teme că o să uite ce-a fost. Că o să-l înlocuiască.
Pare amuzant poate dar nu vreau să se termine prima mea jumătate de zi, colacul meu salvator.
TE LAS să pleci, mă auzi??!! Văd totuşi „lenta” din odno şi citesc statusurile tale. Văd că mi-ai votat poza, dar nu tresar. Sunt conştientă că e doar aşa, simplu act de prietenie. Fac şi eu la fel. Nu sunt totuşi prieteni cei care te văd din spate şi merg mai departe înainte cu gîndul că n-o să-l observ, cu pretextul că o are pe sora sa pe umeri. Nu mă mai dor amintirile. Mă doare gîndul că am visat în zadar, că era o minciună.
Mă simt distrusă din multe alte cauze. De parcă primesc lovituri din toate direcţiile posibile. Mă simt singură. Singură nu înseamnă numai lipsită de un iubit, boyfriend, spuneţi-i cum vreţi, singură. Singură atunci cînd scrii salut şi nu-ţi mai răspunde chiar dacă e on atunci şi zilele următoare; atunci cînd îţi spune că e ocupat de teamă să nu începi iar să i te plîngi; atunci cînd întelegi că nu mai ai aproape pe nimeni, iar cei ce-au mai rămas nu-s în stare să-ţi umple golul. Nu ştiu cum să ies, pentru că mă înec, nu mai am puteri să înghit atîta apă sărată care-mi arde gitul şi plăminii şi pieptul, tot.
Nu am nimic care să mă facă să vreau să mă agaţ şi să mă simt împlinită, să vrea să lucrez, să mă bucur de viaţă. Nu există nimic care să-mi menţină acel echilibru de bine şi rău. Hm, sunt totuţi momente fericite de la o veste bună, o carte interesantă, un film frumos, o mîncare gustoasă sau o rochie nou-nouţă, cipe mici-mici care dispar pe fundalul care le domină. Mi-i ciudă, serios. Mi-i scîrbă chiar de tot. Atît de tare încît îmi vine să urlu, să-mi smulg părul din cap, firicel cu firicel, pe rînd. Nu am puteri să lupt cu mine. Da, pentru că lupt cu mine, cu capul meu prost care-şi găseşte motive de a nu fi fericit de zeci de ori pe zi, cu inima mea care se concentrează pe durere, care nu observă fericirea şi o lasă să meargă pe lîngă ea; nu intră în uşa deschisă, merge cu ochii închişi mai departe. Închide ochii că să nu vadă că lumea în jur e frumoasă, că oamenii se iubesc. Ţine ochii închişi că să nu trăiacsă cu prezentul. Se agaţă de trecut. Nu intră în acea uşă pentru că se teme că o să uite ce-a fost. Că o să-l înlocuiască.
Nu vreau să-mi mai curgă rimelul iar.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu