nu

Citesc postările mele vechi de pe blog şi-mi văd ultimii doi ani ca pe o peliculă de film. Îmi văd stările mele de spirit schimbătoare şi ştiu şi factorul care le provoca...
Mă-ntorc deseori în urmă şi mă gîndesc dacă aş schimba ceva de-aş avea posibilitatea,... dar totuşi nu aş mai fi acea eu de acum, să fi fost atunci altfel.
Şi merge în mine o luptă între începutul frumos şi vesel şi sfîrşitul tragic şi încerc să văd care prevalează...
Am impresia de parcă scris mi-a fost legată să fiu cu inima de acea zi toată viaţa, incapabilă să evadez. Şi totuşi simt că mă distrug oricum. Mă distrug în cazul în care permit emoţiilor să existe, depresîndu-mă şi mă distrug dacă le inchid şi ele roiesc undeva adînc, lasîndu-mă imună, dar indiferentă. Şi nu ai cum să-mi reproşezi răceala mea, lipsa euforiei acelei iubiri nebune, pentru că am mascat-o, am tăinuit-o departe de atacurile din exterior, să nu fie distrusă, s-o protejez. Am învăţat să iubesc în linişte, doar pentru mine, deoarece cum numai o afişez, totul merge pe rîpă.Am încercat deseori să nu mai fie, să iasă, să treacă, să expireee, dar nu.