NU

Am avut o jumătate de an plină de stres. Toată viaţa în mare parte am trăit în situaţii de stres. Ideea e că nu pot să mă calmez. Mă aprofundez tot mai adînc în problemă pînă ce nu-mi dă cineva cu ceva în cap. Visez, da. Tata îmi zicea că trebuie să-mi leg greutăţi la picioare să nu zbor atît. Dar care e problema? Pur şi simplu nu mai trag atenţia la ce şi cum fac, ce-mi spune omul cu care stau de vorbă dacă nu mă prea interesează, nici nu-i văd pe oamenii care trec pe lîngă mine. Am impresia că trăiesc cu capul în apă, o senzaţie cînd te doare capul într-un mod foarte straniu după ce dormi mult timp la amiază, şi nu mai ştii cît e oră şi ce se întîmplă cu tine. Eu nu cred că e bine.

Îmi fac castele multe multe din balonaşe roz. Nu mai am nevoie de nimic cît există. Şi mai apoi puh! şi baloanele se sparg. Ochii nu se pot adapta.


Iată că scriu şi nu-mi place. Nu pot. NU pot desena din nou, nu pot scrie din nou. Nu pot scoate din mine ceea ce vrea să iasă atît de tareee. Căci o ţin, o ţin strîns. Durerea, fericirea, speranţa. Nu am putut scrie nici pînă acum. M-a paralizat şi nu mi-a lăsat leac.