"LUNĂ NOUĂ" de Stephenie Meyer

"- Eşti imposibilă, spuse el şi rîse - un râs de om frustrat.
Cum să-ţi explic ca să mă crezi? Nu dormi şi nu eşti moartă. Sunt aici şi te iubesc. Întodeauna te-am iubit şi te voi iubi mereu. M-am gîndit la tine, am avut înaintea ochilor imaginea feţei tale, în fiecare secundă cât am fost plecat. Când ţi-am spus că nu te mai vreau a fost cea mai mare blasfamie. [...] Ieri, când te atingeam, erai atât de... ezitantă, de atentă, şi totuşi aceeaşi. Trebuie să ştiu de ce. E pentru că am ajuns prea târziu? Pentru că într-adevăr ţi-ai văzut de viaţa ta, aşa cum ai intenţionat să faci? Asta ar fi destul de... cnstit. Nu ţi-aş contesta decizia. Aşa că nu încerca să îmi menajezi sentimentele, te rog - spune-mi doar dacă mă mai poţi iubi, după tot ce ţi-am făcut. Poţi? şopti el.
- Ceea ce simt eu pentru tine nu se va schimba niciodată. Desigur că te iubesc - şi nu poţi face nimic să împiedici asta!
- Asta e tot ce-am vrut să aud.
  Atunci gura lui se uni cu a mea şi nu m-am putut împotrivi. Nu pentru că era de o mie de ori mai puternic decât mine, ci pentru că voinţa mea se spulberă îm momentul în care buzele noastre se întîlniră. Sărutul acesta nu era chiar atît de precaut ca toate celelalte pe care mi le aminteam, ceea ce-mi convenea de minune. Dacă urma să mă sfâşii şi mai mult, măcar să primesc cât mai mult posibil în schimb.
  Aşa că l-am sărutat şi eu, cu inima bubuindu-mi într-un ritm ce se transforma în gâfâială şi degetele mi se mişcau lacome pe faţa lui. Îi simţeam corpul de marmură lipit de fiecare trăsătură a corpului meu, şi eram atît de fericită că nu mă ascultase - nici o durere din lume nu ar fi justificat o astfel de pierdere. Mâinile lui îmi redescopereau trăsăturile feţei, în acelaşi mod în care ale mele i-o atingeau pe-a lui şi, în puţinele secunde în care buzele noastre s-au despărţit, mi-a şoptit numele.
[...]
- Înainte să te întîlnesc pe tine Bella, viaţa mea era o noapte fără lună. Foarte întunecoasă, dar cu puţine stele - puncte de lumină şi motivaţii... Apoi ai traversat cerul meu ca o cometă. Brusc totul  a luat foc; exista lumină şi frumuseţe. Când n-ai mai fost, când cometa a căzut peste orizont, totul s-a făcut negru. Nimic nu se schimbase, dar ochii îmi erau orbiţi de lumină. Nu mai puteam să văd stelele. Şi nu mai exista nici o motivaţie pentru nimic."